Medicago sativa este denumirea științifică dată lucernei. La nivel internațional este recunoscută cel mai adesea sub numele de Alfalfa. Este considerată cea mai prețioasă și mai nobilă dintre plantele de nutreț, ea făcând parte din familia leguminoaselor.

Proveniența lucernei este din zona Asiatică, mai precis Iranul de azi, dezvoltându-se apoi în Grecia și răspândindu-se ulterior în toată lumea. Cultivarea ei este pur pentru valorificare ca plantă furajeră perenă. Înflorește din luna mai până în octombrie, cu o durată de viață de până la zece ani, însă în producția agricolă planta se valorifică, în medie, 3-4 ani.

Nu doar proprietățile bogat nutritive o fac o plantă valoroasă, ci și capacitatea ei de regenerare, rezistența la secete și la temperaturi scăzute. Lucerna este însă o plantă iubitoare de apă, aceasta necesitând irigări abundente.

Cultivarea lucernei are loc fie primăvara, fie toamna devreme, optimă fiind toamna timpurie. Avantajul acestei plante este cel de apariție după 9-10 zile de la cultivare. Deși rezistentă la secetă, în astfel de condiții se recomandă a se iriga bine, pentru o cantitate considerabilă de lucernă. Totodată, trebuie acordată o deosebită atenție solului, astfel ca acesta să fie cât mai favorabil semănării cu lucernă. De aceea se recomandă modalitatea naturală de pregătire a solului: rotația culturilor.

Deși sensibilă la buruieni, în primul an de producție nu acestea constituie principala problemă a lucernei, ci bolile și dăunătorii. Printre cei mai cunoscuți dăunători întâlnim: gărgărițele frunzelor și rădăcinii, buburuza și gândacul roșu al lucernei. Bolile cele mai comune sunt: făinarea și pătarea brună, mozaicul lucernei, ofilirea și rugina lucernei.

Modalitatea de păstrare a lucernei în urma recoltării este însilozarea. Aceasta trebuie făcută în condiții ferite de razele soarelui și umezeală, în spații ce asigură o bună circulație a aerului.